Doar atât…

Ştiam că aşa se va întâmpla. De fapt, aşa se întâmplă întotdeauna. El nu stă niciodată. El pleacă. El găseşte noi fete, el e dornic de noi aventuri. El se plictiseşte la un moment dat de fata aia simplă, care îl stresează cu apeluri, mesaje, care la 30 de minute după ce sunt departe unul de altul îi spune că ii este dor, care numără săptămânile, lunile pe care le împlinesc, care îşi doreşte să-l vadă zilnic, care se supără dacă nu îi răspunde. „Fata aceea cicălitoare” şi „plictisitoare” considerată de el rămâne întotdeauna în urmă. Pentru că el pleacă. Se satură de ea, de monotonia pe care o are alături de ea, de dulcegării. Îşi doreşte o „miss perfecţiune”, o „bunăciunce” şi nu o fata aşa plictisitoare precum era ea. Dar la un moment dat perfecţiunea întruchipată îl lasă. Se plictiseşte de el. Aşa cum a făcut el cu ea odată… Şi el atunci o caută pe ea. O sună, îi trimite mesaje, ea nu mai răspunde. Insistă. Ea îşi închide telefonul. La 2 zile se întâlnesc pe stradă, ea de mână cu alt baiat, zâmbind, fiind fericiţi. El regretă. Atunci ea îi aminteşte că el a lăsat-o şi că ea a suferit. Dar oricum povestea se repetă si se va repeta din nou, chiar de e acum alături de el. Oricum se vor despărţi, chiar de nu din cauza faptului că el va căuta pe altcineva. Dar până atunci, ea se bucură. Se bucură că alături de el a trecut peste acea grea despărţire, peste acel băiat pe care l-a considerat totul dar de fapt el nu i-a oferit nimic. Nu i-a oferit decât lacrimi şi suspine, regrete şi iluzii.